Despre adolescenta

Astazi am dat de un site cu intrebari si sfaturi pentru/cu/despre adolescenti si-am citit 5 minute pe-acolo si m-am amuzat putin. Sunt sigura ca la fel de ciudata paream si eu la varsta aceea in viziunea celor mai mari. De ce oare ca adolescenti incercam atat de mult sa obtinem admiratia unor persoane care nici nu se uita la noi oare? Visam cu ochii deschisi, ore-ntregi, ne facem planuri sa rasturnam lumea si sa devenim supereroi, sa schimbam societatea si sa apucam ziua in care oamenii vor fi mai buni, mai corecti, mai frumosi.
Nu vreau sa se inteleaga gresit, nu sunt patetici, si nici eu n-am fost. Dar tot avantul acesta pe care ei il au si care va pieri pe parcurs, toate iluziile pierdute sau uitate, sperantele inghetate… toate aceste fenomene sunt patetice.

Fiindca suntem multi dar nu suntem in stare sa ne unim intru bine.
Oricum, pe langa cei ce viseaza, isi fac planuri si lupta pentru ele, chiar daca mult idealuri se pierd pe parcurs sunt de apreciat. Eu ii felicit ca nu stau toata ziua sa se gandeasca la prostii. Dar acele Barbie care de la 12-13 ani se vopsesc cu toate culorile pe fata, incearca sa para vedete (care, a propos, in Romania nu stiu cate din ele merita luate ca model), sa se marite cu un miliardar batran si sa ajunga cunoscute peste noapte. De putut a vazut toata lumea ca se poate, asa ca nu ma mai mira nimic.
Dar ma intreb: unde-i demnitatea? Unde-s idealurile? Unde-i cultura?